| In cautarea identitatii juridice adecvate
de Iana SOLANGE, avocat,”Leaua & Asociatii”
Din acesta perspectiva, este extrem de interesanta o trecere in
revista, fie ea si sumara, a modului in care conceptul de parteneriat
public privat este inteles si reglementat la nivelul Uniunii Europene,
si, cu titlu exemplificativ, in doua dintre tarile acesteia cu vasta
experienta in PPP, respectiv Franta si Marea Britanie. La nivelul
Uniunii Europene, expresia “parteneriat public privat”
nu este definita sau legiferata ca atare. Cu toate acestea, reglementarile
comunitare sunt aplicabile contractelor de PPP din perspectiva procesului
de atribuire, acestea fiind asimilate contractelor de concesiune
sau contractelor de achizitie publica.
De asemenea, Comisia Europeana face distictia dintre PPP-urile institutionalizate
(asa numitele “Institutionalised Public-Private Partnerships,
prescurtat IPPP”) - in care intelegerile sunt contractate
de catre o entitate cu capital mixt, public si privat, si PPP- urile
contractuale (Contractual Public-Private Partnerships, prescurtat
CPPP) - care au la baza un contract incheiat intre doua entitati,
una publica si cealalta privata. Avand in vedere perpetuarea pe
scara tot mai larga a contractelor de parteneriat public privat
in toate tarile Europei, Comisia Europeana a simtit nevoia unei
armonizari a acestui proces, menit sa asigure egalitatea de tratament
a contractorilor privati la nivelul intregului continent.
Astfel, Comisia Europeana a adoptat, in anul 2008, o comunicare
interpretativa privind aplicarea reglementarilor comunitare cu privire
la procedurile de achizitie publica si concesiuni in ceea ce priveste
PPP-urile institutionalizate - (“Interpretative Communication
on the application of Community law on Public Procurement and Concessions
to Institutionalised Public-Private Partnerships, IPPP”).
Comunicarea Comisiei explica regulile Uniunii Europene care trebuie
aplicate la selectionarea partenerilor privati in cadrul contractelor
de PPP instututionalizate. In functie de natura acestora (contracte
publice sau concesiuni) vor fi aplicabile fie Directivele Europene
privind achizitiile publice, fie principiile genera- le ale Tratatului
privind Uniunea Europeana.
In Franta, contractul de parteneriat public privat este reglementat
de Ordonanta nr. 2004 - 559 din 17 iunie 2004, care defineste contractul
de parteneriat public privat ca fiind “un contract administrativ
prin care Statul sau o entitate de drept public a Statului incredinteaza
unui tert, pentru o perioada determinata in functie de durata de
amortizare a investitiei sau de modalitatile de finantare alese,
o misiune globala avand ca obiect construirea sau transformarea,
intretinerea, mentenanta, exploatarea sau gestiunea lucrarii, echipamentelor
sau bunurilor necorporale necesare functionarii serviciului public,
precum si finantarea acesteia, totala sau partiala, cu exceptia
oricarei participari la capital. “
Aceeasi definitie se regaseste si in primul alineat al articolului
L. 1414-1 din codul general al colectivitatilor teritoriale, la
care se adauga o precizare extrem de interesanta ce vizeaza finantarea
definitiva, respectiv schema finala de finatare:
“Contracul de parteneriat public privat este un contract administrativ
prin intermediul caruia o colectivitate teritoriala sau o entitate
locala de drept public incredinteaza unui tert, pentru o perioada
determinata in functie de durata de amortizare a investitiei sau
de modalitatile de finantare alese, o misiune globala avand ca obiect
construirea sau transformarea, intretinerea, mentenanta, exploatarea
sau gestiunea lucrarii, echipamentelor sau bunurilor necorporale
necesare functionarii serviciului public, precum si finantarea acesteia,
totala sau partiala, cu exceptia oricarei participari la capital.
De asemenea, finantarea definitiva a unui proiect trebuie sa fie
in mod majoritar asigurata de catre titularul contractului, cu exceptia
unor proiecte a caror valoare este mai mare decat un plafon fixat
prin Decret al Consiliului de Stat “.
Ordonanta nr. 2004 - 559 din 17 iunie
2004 a fost substantial modificata si comple- tata in anul 2009
prin intermediul Legii nr.2009 - 179 din 17 februarie 2009 pentru
acce- lerarea programelor de constructii si investitii publice si
private. Urmare acestor schimbari intervenite in legislatia privind
PPP, in anii 2009 si 2010, prin derogare de la prevederile articolelor
7 si 8 ale Ordonantei nr. 2004 - 559 din 17 iunie 2004, precum si
de la articolele L. 1414-7, L. 1414-8, L. 1414-8-1 et L. 1414-9
din codul general al colectivitatilor teritoriale, persoana publica
poate prevedea ca modalitatile de finantare indicate in cadrul ofertei
finale sa prezinte un caracter ajustabil. Acest aspect trebuie mentionat
in cuprinsul anuntului de intentie, in vederea prezervarii concurentei.
Candidatul caruia se intentioneaza a-i fi atribuit contractul trebuie
sa-si prezinte schema de finantare definitiva intr-un termen stabilit
de catre autorita- tea contractanta. In cazul in care esueaza, con-
tractul nu i se va putea atribui, iar candidatul a carui oferta
este clasata imediat dupa acesta va putea fi solicitat sa-si prezinte
schema sa definitiva de finantare in acelasi interval de timp.
O cu totul alta abordare a fenomenului PPP este, insa, aceea a tarilor
care nu au o legislatie specifica in materie de PPP. Acesta este
si cazul Marii Britanii, a carei legislatie actuala ofera un sprijin
suficient pentru promovarea proiectelor de parteneriat public privat
fara sa existe o lege speciala care sa reglementeze acest domeniu.
In UK, “PFI” (“Private Finance Initiative”)
- care este o creatie a guvernului conservator de la inceputul anilor
90, ce a fost imbratisata cu entuziasm si de catre laburisti - se
refera la finantarea privata a unor obiective de interes public.
Investitia de capital se efectueza de catre sectorul privat pe baza
unui contract semnat cu autoritatile guvernamentale locale sau centrale.
Compania privata sau consortiul furnizeaza serviciile agreate, in
timp ce contributia guvernamentala poate consta in transferul unor
bunuri existente.
Desigur, cu mult inainte de aceasta initiativa, autoritatile guvernamentale
centrale sau locale au platit, folosind in acest scop incasarile
obtinute din diferitele taxe, contractori privati care sa construiasca
scoli, drumuri, spitale etc..
Dar, incepand din 1992, Conservatorii au impus modelul PFI, pe baza
caruia contractorii finanteaza costul constructiilor, dupa care
inchi- riaza proiectele astfel finalizate sectorului public, fapt
care permite guvernului sa construiasca obiective de interes public
fara ca acest lucru sa conduca la o crestere a nivelului taxelor.
Criticii acestui model afirma insa ca, practic, autoritatile publice
isi “ipotecheaza viitorul” si ca pretul platit contractorului
privat pentru implementarea acestei scheme este mult mai mare decat
cel care ar fi platit in cazul in care sectorul public ar construi
el insusi aceste obiective.
Intrucat asa cum spuneam, deoarece in UK nu exista o legislatie
specifica in materie de PPP, s-a instituit sistemul standardizarii
acestui tip de contracte. Astfel, in iulie 1999 a fost publicata
prima editie a “Standardizarii Contractelor PFI”. Urmatoarele
editii au fost promovate in aprilie 2004 si decembrie 2005, iar
in martie 2006 a fost publicat documentul initulat “PFI: Strengthening
Long-Term Partnerships”, care tine cont de noile tendinte
legislative si de dezvoltarea pietei in materie de PFI.
Plecand de la exemplele mentionate, ramane deschisa discutia privind
forma juridica menita sa imbrace la modul cel mai adecvat o realitate
comerciala devenita deja traditionala. Acest demers trebuie pornit,
insa, de la acceptinea generala conform careia parteneriatul public
privat ofera avantajele unui meca- nism inovativ, care, folosindu-se
de creativitatea si resursele sistemului privat, este menit sa asigure
performanta, printr-o alocare corecta si optima a resurselor intre
partenerul public si cel privat.
|
sus